Cate nume nu mi-am intiparit
si caine si vaca si elefant
inca de atata timp acum si de departe recunoscute
si apoi zebra, ah, pentru ce?
Cel ce ma poarta acum
creste ca un strat de apa
peste toate acestea. Este aceasta liniste,
sa stii c’ai fost, cand patrundeai
prin obiecte delicate sau tari
in fata lor intelegatoare?
Si aceste maine incepute…
Voi spuneati uneori: el promite…
Da, promiteam, dar ceea ce va promiteam
nu ma nelinisteste acum.
Cateodata, aproape de casa, stateam indelung
si priveam dupa o pasare.
Sa-mi fi fost ingaduit sa fiu aceasta privire!
Sa-mi fi fost ingaduit sa fiu aceasta pasare!
Ma ducea, ma ridica, sprancenele mele
erau sus de tot. Pe nimeni nu iubeam;
a iubi inseamna doar frica, intelegi tu, atunci
nu eram zapacit
si eram mult mai mare decat un barbat
si eram,
ca si cum as fi fost eu insasi primejdia,
si inlauntrul ei
eram samburele.
Un sambure mic, il las strazilor,
il las vantului. Il dau.
Ca stateam toti asa impreuna,
aceasta n’am crezut-o niciodata. Pe cuvantul meu de onoare.
Voi vorbeati, radeati, totusi nici unul nu era
in vorba si in ras. Nu.
Aa cum va clatinati, nu se clatina nici
zaharnita, nici paharul cu vin.
Marul statea. Ce bine era uneori
sa apuci marul tare, plin,
masa puternica, tacutele cesti de ceai:
bunele de ele, cum linisteau anul.
Si jucaria mea mi-era uneori placuta.
Putea sa fie aproape tot atat de demna de incredere ca si celelalte lucruri,
numai nu atat de odihnita.
Astfel statea mereu treaza
ca la mijloc, intre mine si palaria mea.
Aci era un cal de lemn, aci era un cocos,
aci era o papusa numai cu un singur picior;
am facut mult pentru ele.
Cerul l’am facut mic, cand il vedeau,
aceasta am inteles devreme: ce singur
este un cal de lemn. Ca se poate face
un cal de lemn de orice marime.
Este vopsit si mai tarziu il tragi
si primeste loviturile unui drum adevarat.
De ce nu era minciuna, cand numeai aceasta
cal? Pentru ca tu insuti te simtei putin
ca un cal, ajungeai sa fii cu coama, vanjos, patruped
(si deodata sa te faci un om?) Dar nu erai
totodata si putin lemn datorita lui
si deveneai tare in liniste
si faceai o figura micsorata?
Acum aproape ca sunt de parere ca ne-am inselat mereu.
De vedeam o garla, cum am mai murmurat acolo,
de murmura garla, atunci ma aruncam in ea.
Acolo unde percepeam un sunet, am sunat,
si unde suna, eram temeiul acelui sunet.
Astfel m’am impus tuturor
si totusi toate erau multumite fara mine
si se faceau mai triste legate de mine.
Acum m’am despartit deodata.
Incepe
o noua invatatura, noui intrebari?
Sau trebuie sa spun acum
cum este totul la voi? Atunci ma’nfricosez.
Casa? N’am inteles-o niciodata prea bine.
Incaperile? Ah, acolo s’aflau atatea
…Tu, mama, cine era de fapt
cainele?
Si chiar a fi gasit fragi in padure
mi se pare acum o ciudata descoperire.
Aci trebuie sa fie insa copii morti
care sa vina sa se joace cu mine. Totdeauna
s’a intamplat sa moara cate unul. Zacea mai intai in odaie
cum am zacut si eu, si nu se mai insanatosea.
Sanatos. Cum suna acest lucru aci. Mai are aceasta sens?
Acolo unde sunt,
nu este, cred, nimeni bolnav.
De la durerea mea de gat a trecut atata timp.
Aci fiecare este ca o bautura proaspata.
Pe cei care ne beau inca nu i-am vazut.
[Recviem pentru un baietel, de R.M. Rilke, in versiunea inedita a lui Dinu Pillat,
fotografii de Sally Mann]
Voi spune fara rezerve tot ce stiu, fara nici o omisiune, fiindca viata este pudica precum un delict, si nu stim ce este emfatic si ce nu pentru Dumnezeu. In afara de aceasta, intamplatorul este intotdeauna patetic. Scriu totul, cu riscul de a scrie adevaruri indeobste cunoscute, dar pe care le va rataci maine neglijenta, chipul cel mai sarac al misterului si prima lui infatisare.
(J. L. Borges, Evaristo Carriego)
ieri dupa-amiaza, adormind in timp ce citeam borges.
*
sunt intr-un oras necunoscut, semanand vag cu un alt oras visat (se-ntampla adesea ca imaginatia mea onirica sa plasmuiasca vaste constructii arhitectonice, de care mintea mea treaza este total incapabila). astept, impreuna cu A., intr-o intersectie, sa vina o amica. dupa un timp plec, singura, undeva pe drum, cateva intersectii in urma, sa cumpar ceva (fluturam in mana un teanc ca de vreo 10 bancnote de 10 din niste bani necunoscuti). si ajung in fata restaurantului din spatele casei parintesti, in micul orasel de provincie natal. dar nu locul actual, decent, unde mi-am facut nunta acum citiva ani, ci locul din copilaria mea, cand era doar o bodega de mahala, plina de betivi, fum de carpati si miros de bere ieftina si rasuflata, unde ai mei ma trimiteau uneori sa iau una-alta. ma opresc in fata tejghelei de la strada, unde se vindeau dulciuri. sunt atrasa de un sir de prajituri glazurate, dar vanzatoarea imi spune ca mai are si altfel, si-mi arata un siraj ca de margele, mari, sferice, viu colorate, de bomboane. le iau si brusc sunt intr-o camera minuscula, tot cu A., intinzand impreuna pe sfoara intinsa de-a latul incaperii o panza plusata (un fel de mantie) de un albastru ultramarin, cu inscriptii ezoterice pe auriu. simultan calatoresc/zbor/ma lupt in acel spatiu albastru, intai incantata, apoi speriata de inaltime. ma trezesc iar in fata tejghelei cu prajituri, vanzatoarea a disparut, la fel sirajul de bomboane, imi dau seama ca am mai multi bani ca inainte (niste bancnote de 50) deci nu le platisem, si ma gandesc ca probabil le-am scapat in timpul zborului albastru. ma intorc in intersectie la A., in orasul necunoscut, si continuam sa asteptam, desi stiam de la inceput ca acea amica nu va veni.
*
m-am trezit buimaca si am scris in minte acest post, pentru acest blog care incepe sa semene cu locurile parasite ce-mi plac asa mult. si spun fara rezerve ca visul este adevarat, ca in logica lui simbolic-absconsa a cuprins, fara omisiune, toate evenimentele, sperantele si temerile din ultimele saptamani.
mi-am petrecut ultimele saptamani ale lui 2009 in aceeasi nota de lehamite si oboseala. am plecat la ai mei cu stick-ul plin de filme (nu orice, bergmani, mihalkovi, bunueli samd), nu am vazut nimic. carti nu am luat, am lasat acasa neterminata cafe au lait a lui barnes (atat de delicioasa incat am hotarat ca e mai bine sa aman putin finalul), recentele achizitii din barth nu m-au prins, am renuntat la ratacit in casa oglinzilor aproape de sfarsit, si himera nici nu am deschis-o inca. nu stiu cum in ultima vreme mi-au iesit in cale multe, multe volume de povestiri/nuvele, gen pe care nu-l agream prea mult. si acum nu ma mai satur: cortazar, cheever, carver, schlinck, greene, barnes. si am inceput anul cu cehov (dupa o incercare nereusita cu lotte la weimar, mann mai trebuie sa astepte pana voi avea rabdare pentru el). in ultima seara am adormit la ultimele pagini din drama la vanatoare, tot incercand sa-mi dau seama daca scena pe care am vizualizat-o clar, cu urbenin gasind-o pe olga muribunda in padure, e o amintire dintr-un film sau o proiectie personala mai veche a primei lecturi.
*
inapoi in bucuresti, in 2010, disperata ca nu am scapat de zloata asa-zisei ierni citadine. totusi dezghetul aproape primavaratic din ultimele zile si ceata superba de vineri m-au scapat de depresia post-concediu, devin se pare tot mai dependenta de meteorologie. si toata saptamana, filme. luni niste noutati, ca tot se faceau topuri pe 2009 pe toate blogurile si eu nu vazusem mai nimic. moon nu a reusit sa ma convinga decat vizual, oi fi eu depasita dar discutia despre umanitatea clonelor/masinilor nu m-a impresionat, doar singuratatea selenara, oarecum, iar the box chiar m-a dezamagit, final prost, ma asteptam la mai mult dupa donnie darko. marti, martyrs, bunicel, dar inca nu am gasit horror-ul care chiar sa ma sperie (cea mai “de groaza” experienta cinematografica ramane pentru mine funny games ). miercuri, the draughtsman’s contract, inteligent pana la a omori orice simtire, un blow-up de epoca, cumva. joi, saraband, ultimul film al maestrului, fara a fi o capodopera, reuseste ca de obicei sa ma lase fara cuvinte, iar aseara, revazut superbul delicatessen. o saptamana buna, pana la urma.
