Ca sa incep cu sfarsitul (asa cum face si filmul), va spun de pe-acum ca, desi sunt o admiratoare a lui Lars von Trier (as numi oricand Breaking the waves, Dancer in the dark si Dogville printre filmele mele preferate), in opinia mea personala Melancholia nu e o capodopera, nu e un film mare, nu e nici macar un film bun. M-am dus la cinema tremurand de emotie, dupa ce citisem o gramada de review-uri laudative. Cand am iesit din sala, aproape ca mi-am cerut scuze prietenilor pe care ii tarasem dupa mine, spunandu-le ca stiti, totusi regizorul e unul de top, a facut si chestii mai faine…
Inceputul, e drept, mi-a ridicat parul pe cap, la fel si finalul, desi prologul l-as considera putin mai jos decat cel din Antichrist. Daca ar fi fost un short, primele zece minute plus ultimele zece, ar fi iesit o capodopera, cred. Dar cele 100 de minute dintre… trebuie sa o spun, m-au plictisit. Idei putine si simboluri sumare, un tempo dezlanat, personaje suficient de schematice cat sa nu te captiveze, imaginea superba dar frizand pe alocuri kitschul, dialoguri banale (jocul bun al actorilor nu poate salva nimic dintr-ul rateu regizoral). Dar cel mai grav, nu am simtit ceea ce ar trebui sa-ti ofere un produs artistic: emotie, provocare.
Ba da, am simtit ceva, intr-ul final: frustrare, si melancolie dupa filmele bune de altadata ale lui Trier.
cred ca esti prea aspra. si eu m-am plcitisit,
insa mi-au placut poantele de nunta, dar si “asteptarea” planetei.
dar cel mai “tare” a fost faptul ca de-abia dupa 2 ore, tipa a deschis calculatorul sa caute despre melancolia.
)
poate, Dragos, poate aveam eu asteptari prea mari – stii cum e, esti mai aspru cu cei pe care ii iubesti. totusi vorbim de lvt, nu de un regizor debutant, si nu accept plictiseala la filmele lui