le monologue de lundi (©)

Pentru ca mi-a facut placere sa-mi amintesc de Paris, je t’aime, pentru conformitate, la version française of ‘Monday Monologues (L) ‘, by Monsieur Cinesseur.

Et tu étais admise bien sûr. Tu as quitté Boston pour emménager à Paris. Un petit appartement dans la rue du Faubourg Saint-Denis. Je t’ai montré notre quartier, mes bars, mon école. Je t’ai présenté à mes amis, mes parents. J’ai écouté les textes que tu répétais. Tes chantes, tes espoirs, tes désirs, ta musique. Tu écoutais la mienne. Mon italien, mon allemand, mes bribes de russe. Je t’ai donné un walkman, tu m’as offert un oreiller. Et un jour, tu m’as embrassé.  Le temps passait, le temps filait. Et tout paraissait si facile, si simple, libre. Si nouveau et si unique. On allait au cinéma. On allait danser, faire des courses. On riait, tu pleurais. On nageait, on fumait, on se rasait. De temps à autre tu criais sans aucune raison. Ou avec raison parfois. Oui, avec raison parfois.  Je t’accompagnais au conservatoire. Je révisais mes examens. J’écoutais tes exercices de chant. Tes espoirs, tes désirs, ta musique. Tu écoutais la mienne. Nous étions proches, si proches, toujours plus proches. Nous allions au cinéma, nous allions nager. Rions ensemble, tu criais. Avec une raison parfois, et parfois sans. Le temps passait, le temps filait.  Je t’accompagnais au conservatoire. Je révisais mes examens.  Tu m’écoutais parler italien, allemand, russe, français. Je révisais mes examens. Tu criais, parfois avec raison. Le temps passait sans raison. Tu criais sans raison. Je révisais mes examens. Mes examens, mes examens, mes examens.  Le temps passait. Tu criais, tu criais, tu criais. J’allais au cinéma.

melancholie

Ca sa incep cu sfarsitul (asa cum face si filmul), va spun de pe-acum ca, desi sunt o admiratoare a lui Lars von Trier (as numi oricand Breaking the waves, Dancer in the dark si Dogville printre filmele mele preferate), in opinia mea personala Melancholia nu e o capodopera, nu e un film mare, nu e nici macar un film bun. M-am dus la cinema tremurand de emotie, dupa ce citisem o gramada de review-uri laudative. Cand am iesit din sala, aproape ca mi-am cerut scuze prietenilor pe care ii tarasem dupa mine, spunandu-le ca stiti, totusi regizorul e unul de top, a facut si chestii mai faine…

Inceputul, e drept, mi-a ridicat parul pe cap, la fel si finalul, desi prologul l-as considera putin mai jos decat cel din Antichrist. Daca ar fi fost un short, primele zece minute plus ultimele zece, ar fi iesit o capodopera, cred. Dar cele 100 de minute dintre… trebuie sa o spun, m-au plictisit. Idei putine si simboluri sumare, un tempo dezlanat, personaje suficient de schematice cat sa nu te captiveze, imaginea superba dar frizand pe alocuri kitschul, dialoguri banale (jocul bun al actorilor nu poate salva nimic dintr-ul rateu regizoral). Dar cel mai grav, nu am simtit ceea ce ar trebui sa-ti ofere un produs artistic: emotie, provocare.

Ba da, am simtit ceva, intr-ul final: frustrare, si melancolie dupa filmele bune de altadata ale lui Trier.

never let it go

De cate ori urmeaza sa vad un film ecranizat dupa o carte citita, incerc sa evit comparatiile intre cele doua discursuri, romanesc/cinematografic, fiind constienta ca mijloacele de realizare diferite implica rezultate diferite. Dar de multe ori sunt dezamagita. Ultimul caz: Never let me go. Ce urmeaza nu se vrea recenzie/review (spoilers included), ci doar explicatia dezamagirii mele.

Romanul e scris la persoana intai, din punctul de vedere al unei clone, cum afli destul de rapid. Frumusetea cartii vine insa din faptul ca problemele puse sunt ceva mai generale. Asisti la problemele sufletesti a trei adolescenti (prietenie/dragoste si alti demoni), recunosti sistemul de referinta uman, dar cateva elemente lipsesc din viata povestita in carte: intai nasterea (notiunea de parinte, si tot ce implica ea in copilaria unei fiinte, nu exista, apare doar substitutul gardienilor), apoi moartea (donatorii nu mor, ci doar se ‘”sfarsesc”). Si, mai important, libertatea. Desi nu se face referire la nici un sistem de control/represiune, desi la Cottages sunt nesupravegheati,  aceste ‘”poor creatures”  par a fi fost create fara simtul esential uman al libertatii. Nu se revolta, nu fug, nu incearca sa-si depaseasca conditia, sunt resemnati in suferinta lor (refuzul “amanarii” pe motiv de iubire este acceptat cu durere, dar acceptat). Programare genetica, educatie eficienta, sau faptul ca stiu ca nu au unde fugi, intr-o lume staina lor? Ce le ramane personajelor, in final, e amintirea copilariei de la Hailsham. Poate asta si sunt, niste vesnici copii care nu trebuie niciodata sa aleaga, doar sa urmeze calea impusa… Si la urma te intrebi: ce ne deosebeste pe noi, umanii, de ei? Intr-o lume fara repere, cu familii disfunctionale, cu un dumnezeu mort ce nu-ti mai garanteaza ca moartea nu e doar sfarsitul, cu o libertate inecata in mici drepturi nesemnificative? Cand alteritatea vine din chiar rasa careai ii apartii?

Si acum filmul. Prima mea impresie a fost ca au incurcat actritele. Vazand doar afisul eram convinsa ca extrovertita Ruth e interpretata de Carey Mulligan si introvertita Kathy de catre Keira Knightley. Bun, am trecut peste imaginea mea din cap, dar in chiar primele minute e introdus un element strain cartii: controlul exterior prin acele bratari purtate de fiecare student. Apoi secvente importante ce le releva alteritatea (prima intalnire cu Madame, interactiunile cu Miss Lucy) sunt insuficient exploatate. Personajele raman schematice, relatiile dintre ele abia schitate. Melodrama e la ea acasa, prin accentuarea povestii de dragoste mai mult decat e cazul. Ok, imaginea e de calitate, dar asta nu tine loc de poveste inchegata cinematografic. Daca nu as fi citit cartea, mesajul ar fi urmatorul: “poor creatures” tinute captive de catre oamenii rai, dar ei se iubesc totusi, si oamenii rai ii omoara. Stiu, exagerez, dar nu prea-mi place sa se deformeze total mesajul unei carti. Finalul e respectat ca imagine, dar ce folos, daca cuvintele si-au pierdut sensul?

“I was thinking about the rubbish, the flapping plastic in the branches, the shore-line of odd stuff caught along the fencing, and I half-closed my eyes and imagined this was the spot where everything I’d ever lost since my childhood had washed up, and I was now standing here in front of it, and if I waited long enough, a tiny figure would appear on the horizon across the field, and gradually get larger until I’d see it was Tommy, and he’d wave, maybe even call. The fantasy never got beyond that – I didn’t let it – and though the tears rolled down my face, I wasn’t sobbing or out of control. I just waited a bit, then turned back to the car, to drive off to wherever it was I was supposed to be.”