Spre ce fel de epifanii ale unor zei misterosi ma conducea destinul? De ce, la treizeci de ani, cand stiinta imi asigura un viitor linistit si respctabil, am abandonat totul in schimbul unui teren necunoscut si solitar? Nu stiu. Inca o data, ca un naufragiat in mijlocul unor furtuni nestiute, am plecat intr-o directie nebanuita, fara macar sa deslusesc existenta vreunei insule indepartate. Privind in urma, imi repet acea ruga a lui Baudelaire:
“O, Doamne! Da-mi forta si curajul
De a-mi contempla fara scarba corpul si inima!”
Desi este ingrozitor cand intelegi, viata se scrie in ciorna, iar noua nu ne e dat sa-i corectam paginile.
* * *
Pe aceste teme si altele am conversat indelung cu Cioran, intr-o seara, in 1989. (…) Am aranjat o intalnire in casa lui din strada Odeon, la cativa pai de hotelul meu din bulevardul Saint-Germain.
Mi-a luat mult sa-l conving sa nu ma astepte la intrare, de teama sa nu ma ratacesc, ceea ce mi-a confirmat inca o data dorinta lui reala de a ma vedea. Dupa cateva minute am ajuns la casa lui, una dintre vechile cladiri frantuzesti tipice; si, dupa ce am urcat pe jos cele sase etaje, m-am pomenit in fata usii de lemn unde se afla, in locul rezervat pentru chambres de bonnes, o placuta pe care scria “Ici Cioran”.
Contrar presupunerii multora si a ceea ce credeam chiar eu, m-a surpins omul acela amabil, marunt si trist, predicator al unui nihilism care nu coincidea cu persoana lui. Mai degraba era un mare pesimist, uneori subjugat de un alt eu, sceptic si neincrezator. Dar mereu surazand.
* * *
Iar atunci cand se apropie sfarsitul, traversand iarasi portiuni dintr-o mare calatorie, pot sa afirm ca apartin acelui gen de oameni care s-au format din ratacirile vietii. Astfel incat, cand vreun exeget vorbeste despre “filozofia” mea, simt ca turbez, fiindca am aceeasi legatura cu filozofia ca soldatul cu generalul de cariera.(…)
Spun adevarul cand afirm ca nu cunosc alte regiuni, ca ignoranta mea in privinta altor realitati este imensa, dar ca, in schimb, pot revendica o cautare pasionata pe drumul pe care l-am urmat.
(Ernesto Sabato, Inainte de tacere)
Romanul e scris la persoana intai, din punctul de vedere al unei clone, cum afli destul de rapid. Frumusetea cartii vine insa din faptul ca problemele puse sunt ceva mai generale. Asisti la problemele sufletesti a trei adolescenti (prietenie/dragoste si alti demoni), recunosti sistemul de referinta uman, dar cateva elemente lipsesc din viata povestita in carte: intai nasterea (notiunea de parinte, si tot ce implica ea in copilaria unei fiinte, nu exista, apare doar substitutul gardienilor), apoi moartea (donatorii nu mor, ci doar se ‘”sfarsesc”). Si, mai important, libertatea. Desi nu se face referire la nici un sistem de control/represiune, desi la Cottages sunt nesupravegheati, aceste ‘”poor creatures” par a fi fost create fara simtul esential uman al libertatii. Nu se revolta, nu fug, nu incearca sa-si depaseasca conditia, sunt resemnati in suferinta lor (refuzul “amanarii” pe motiv de iubire este acceptat cu durere, dar acceptat). Programare genetica, educatie eficienta, sau faptul ca stiu ca nu au unde fugi, intr-o lume staina lor? Ce le ramane personajelor, in final, e amintirea copilariei de la Hailsham. Poate asta si sunt, niste vesnici copii care nu trebuie niciodata sa aleaga, doar sa urmeze calea impusa… Si la urma te intrebi: ce ne deosebeste pe noi, umanii, de ei? Intr-o lume fara repere, cu familii disfunctionale, cu un dumnezeu mort ce nu-ti mai garanteaza ca moartea nu e doar sfarsitul, cu o libertate inecata in mici drepturi nesemnificative? Cand alteritatea vine din chiar rasa careai ii apartii?
Si acum filmul. Prima mea impresie a fost ca au incurcat actritele. Vazand doar afisul eram convinsa ca extrovertita Ruth e interpretata de Carey Mulligan si introvertita Kathy de catre Keira Knightley. Bun, am trecut peste imaginea mea din cap, dar in chiar primele minute e introdus un element strain cartii: controlul exterior prin acele bratari purtate de fiecare student. Apoi secvente importante ce le releva alteritatea (prima intalnire cu Madame, interactiunile cu Miss Lucy) sunt insuficient exploatate. Personajele raman schematice, relatiile dintre ele abia schitate. Melodrama e la ea acasa, prin accentuarea povestii de dragoste mai mult decat e cazul. Ok, imaginea e de calitate, dar asta nu tine loc de poveste inchegata cinematografic. Daca nu as fi citit cartea, mesajul ar fi urmatorul: “poor creatures” tinute captive de catre oamenii rai, dar ei se iubesc totusi, si oamenii rai ii omoara. Stiu, exagerez, dar nu prea-mi place sa se deformeze total mesajul unei carti. Finalul e respectat ca imagine, dar ce folos, daca cuvintele si-au pierdut sensul?
“Până la Holocaust, gândirea critică a Occidentului şi a Europei în general a fost una lipsită de autocenzură, universalistă şi triumfantă. Holocaustul a provocat însă un sentiment de vinovăţie atât de puternic, încât a dus la o paralizie a spiritului european, l-a făcut prudent şi ezitant. Faptul că o monstruozitate precum Holocaustul a fost posibilă în Europa aşa-zis “civilizată” a pulverizat pentru un timp încă nedeterminat autoritatea morală a Europei. 
