dialog

Tare as vrea sa pot vedea spectacolul “Strigate si soapte”, pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj… dar nu e sa fie.
In lipsa, un dialog imaginar intre Andrei Serban si Woody Allen, pe liternet:

W.A.: Bergman e un titan. Cred că filmele lui au o actualitate eternă, fiindcă au ca subiect dificultatea relaţiilor personale şi lipsa de comunicare, aspiraţiile religioase sau atitudinea faţă de moarte – teme existenţiale care vor fi aceleaşi şi peste o mie de ani. Când multe dintre filmele foarte la modă azi vor fi uitate, ale lui vor rămâne mari.

A.Ş.: Dar el vine parcă din alt timp, dintr-o lume în care mai există încă aşteptarea şi tăcerea. Era mereu provocat de relaţia sau lipsa de relaţie cu Cel de Sus. Nu e deloc trendy azi ca artiştii să fie îngrijoraţi de tăcerea lui Dumnezeu.

Two-Faced Woman

Bergman povesteste, in Lanterna magica, intalnirea sa cu Greta Garbo, in Stockholm (probabil undeva prin anii ’60) – aproape poti vedea contururile lucrurilor, lumina si umbrele: “Camera era ingusta, cu un birou, un scaun si o sofa uzata. Eu stateam la birou, Greta Garbo pe sofa, veioza de birou era aprinsa.”

Dupa o scurta discutie despre Mauritz Stiller:“Deodata si-a scos uriasii sai ochelari de soare, care ii acopereau in buna parte fata:  Iata cum arat, domnule Bergman, mi-a spus ea cu un zambet scurt, tulburator si ironic.

Este greu de spus daca marile mituri continua sa-si exercite magia pentru ca sunt mituri sau daca magia lor nu-i decat o iluzie creata de noi, de cei care le receptam. In acel moment nu exista nici o indoiala. In semi-intunericul camerei stramte, frumusetea ei parea nepieritoare. Daca as fi intalnit un inger dintr-o evanghelie, as fi spus ca frumusetea ei il aureola. Era un fel de vitalitate in spatele trasaturilor nobile ale fetei, ale fruntii, in linia ochilor, in barbia ei delicat conturata, in sensibilitatea narilor. Ea a inregistrat imediat reactia mea, a devenit joviala si a inceput sa povesteasca de colaborarea ei la «Povestea lui Gösta Berlings».“

Scena continua dupa o scurta plimbare, in aceeasi camera:

“S-a aplecat in fata, spre birou, astfel incat partea de jos a fetei i-a fost luminata de veioza.

Am observat atunci ceva ce nu observasem mai inainte! Gura ii era urata: o taietura palida, inconjurata de riduri transversale. Era ciudat si revoltator. Atata frumusete si in mijlocul acestei frumuseti un acord disonant.(…)

Am studiat-o in ultimul ei film. Avea treizeci si sase de ani. Fata ii era frumoasa dar incordata, gura aspra, privirea, mai tot timpul lipsita de concentrare si trista, in pofida situatiilor comice. Poate ca publicul ei a banuit ceva pe care ea deja il aflase de la oglinda ei de machiaj.”

*

In 1960, o adolescenta bogata isi petrece verile pe riviera franceza, pe iahturile lui Stavros Niarchos sau Onassis.

“Un matin, alors que nous sommes dans la baie de Villefranche, je vois une femme, grande, avec beaucoup d’allure, monter à bord. Tina et Aristote me disent : « Voilà Greta Garbo. » Je me rends très vite compte qu’elle n’a vraiment rien de la star. Elle n’est ni autoritaire ni capricieuse. Elle arrive tout juste de Rome où elle vient de rencontrer Luchino Visconti. J’apprendrai plus tard qu’il avait le projet de tourner « A la recherche du temps perdu », et rêvait que Garbo soit sa duchesse de Guermantes. (…)

C’est là que je prends avec mon Leica des photos de Garbo sautant dans la piscine. Je la photographie le plus naturellement du monde sans aucun artifice. Je me rends compte très vite, malgré mon jeune âge, que c’est une femme foncièrement timide. Elle a besoin d’un ou deux petits verres de vodka pour se mettre en train, et puis hop elle se déchaîne. Justement, un soir que nous dînons chez Tétou sur la plage de Golfe-Juan, Garbo, tout à coup, soulève son chemisier et nous montre ses seins nus. Elle rit aux éclats. Sans pruderie, sans provocation. A 55 ans, elle a encore un corps magnifique. La scène m’a marquée. La divine, la mystérieuse soudain si charnelle, si accessible.”

Povestea completa a Mariei Cicogna – in Paris Match, mai multe fotografii ale ei, in Guardian.

Cuvinte

Despre romanul lui Antunes, Ordinea naturala a lucrurilor, nu cred ca pot scrie mare lucru. Am inceput lectura greu, primele vreo 50 de pagini mi-au dat o senzatie amestecata, stilul mi se parea prea incarcat, mlastinos cumva (nu gasesc alt cuvant). Apoi a urmat capitularea, am terminat cartea cu senzatia cuiva care va ramane fara doza zilnica de drog. Nu pot scrie mare lucru – pentru ca Antunes inventeaza parca o limba noua, pe care o poti intelege, dar in care nu poti comunica. Iar cuvintele mele – cunoscute, obisnuite – sunt neputincioase in fata acestei carti.

*

Am continuat Bergman-ul cu En passion. Albastrul hipnotic al ochilor personajelor. Aceeasi impresie, ca Bergman reuseste cumva sa radiografieze/filmeze sufletul. Cadrele finale le-am intuit: cand Andreas a facut primii pasi, am stiut ca se va intoarce si va porni in directia opusa, si apoi iar si iar, pe un spatiu din ce in ce mai restrans, ca un detinut intr-o cusca din ce in ce mai stramta. In schimb, miscarea ulterioara  camerei pana la dizolvarea personajului in pelicula, si fraza finala “This time, his name was Andreas Winkelmann” – m-au lasat muta.

*

Acum cateva seri, pe drumul catre casa, trebuia sa strabat o mare parcare, intunecata, pustie. In stanga blocuri cenusii, in dreapta, doi cetateni se usurau pe zidul cimitirului, apoi le aud pasii in spate, acompaniati de maneaua de pe telefonul mobil. Fac rapid cateva scenarii de supravietuire in caz de, apoi, mutand plasa dintr-o mana in alta, ma linistesc: caram cateva kile bune de carti, transformabile, la o adica, in arme albe. Deja imi inchipuiam cum cartonata Conversatie a lui Llosa ar fi sarit la galceava, secondata de solidul Doctor Faustus; flancurile erau asigurate de cele 2 volume odiseice ale lui Joyce, pe cand Generalul lui Marquez ar fi coordonat miscarile de trupe; ca ultima solutie, strigatele Virginiei din Anii de Jurnal ar fi alertat tot cartierul… Razand pe infundate, am iesit linistita pe o alee luminata.