Cate nume nu mi-am intiparit
si caine si vaca si elefant
inca de atata timp acum si de departe recunoscute
si apoi zebra, ah, pentru ce?
Cel ce ma poarta acum
creste ca un strat de apa
peste toate acestea. Este aceasta liniste,
sa stii c’ai fost, cand patrundeai
prin obiecte delicate sau tari
in fata lor intelegatoare?
Si aceste maine incepute…
Voi spuneati uneori: el promite…
Da, promiteam, dar ceea ce va promiteam
nu ma nelinisteste acum.
Cateodata, aproape de casa, stateam indelung
si priveam dupa o pasare.
Sa-mi fi fost ingaduit sa fiu aceasta privire!
Sa-mi fi fost ingaduit sa fiu aceasta pasare!
Ma ducea, ma ridica, sprancenele mele
erau sus de tot. Pe nimeni nu iubeam;
a iubi inseamna doar frica, intelegi tu, atunci
nu eram zapacit
si eram mult mai mare decat un barbat
si eram,
ca si cum as fi fost eu insasi primejdia,
si inlauntrul ei
eram samburele.
Un sambure mic, il las strazilor,
il las vantului. Il dau.
Ca stateam toti asa impreuna,
aceasta n’am crezut-o niciodata. Pe cuvantul meu de onoare.
Voi vorbeati, radeati, totusi nici unul nu era
in vorba si in ras. Nu.
Aa cum va clatinati, nu se clatina nici
zaharnita, nici paharul cu vin.
Marul statea. Ce bine era uneori
sa apuci marul tare, plin,
masa puternica, tacutele cesti de ceai:
bunele de ele, cum linisteau anul.
Si jucaria mea mi-era uneori placuta.
Putea sa fie aproape tot atat de demna de incredere ca si celelalte lucruri,
numai nu atat de odihnita.
Astfel statea mereu treaza
ca la mijloc, intre mine si palaria mea.
Aci era un cal de lemn, aci era un cocos,
aci era o papusa numai cu un singur picior;
am facut mult pentru ele.
Cerul l’am facut mic, cand il vedeau,
aceasta am inteles devreme: ce singur
este un cal de lemn. Ca se poate face
un cal de lemn de orice marime.
Este vopsit si mai tarziu il tragi
si primeste loviturile unui drum adevarat.
De ce nu era minciuna, cand numeai aceasta
cal? Pentru ca tu insuti te simtei putin
ca un cal, ajungeai sa fii cu coama, vanjos, patruped
(si deodata sa te faci un om?) Dar nu erai
totodata si putin lemn datorita lui
si deveneai tare in liniste
si faceai o figura micsorata?
Acum aproape ca sunt de parere ca ne-am inselat mereu.
De vedeam o garla, cum am mai murmurat acolo,
de murmura garla, atunci ma aruncam in ea.
Acolo unde percepeam un sunet, am sunat,
si unde suna, eram temeiul acelui sunet.
Astfel m’am impus tuturor
si totusi toate erau multumite fara mine
si se faceau mai triste legate de mine.
Acum m’am despartit deodata.
Incepe
o noua invatatura, noui intrebari?
Sau trebuie sa spun acum
cum este totul la voi? Atunci ma’nfricosez.
Casa? N’am inteles-o niciodata prea bine.
Incaperile? Ah, acolo s’aflau atatea
…Tu, mama, cine era de fapt
cainele?
Si chiar a fi gasit fragi in padure
mi se pare acum o ciudata descoperire.
Aci trebuie sa fie insa copii morti
care sa vina sa se joace cu mine. Totdeauna
s’a intamplat sa moara cate unul. Zacea mai intai in odaie
cum am zacut si eu, si nu se mai insanatosea.
Sanatos. Cum suna acest lucru aci. Mai are aceasta sens?
Acolo unde sunt,
nu este, cred, nimeni bolnav.
De la durerea mea de gat a trecut atata timp.
Aci fiecare este ca o bautura proaspata.
Pe cei care ne beau inca nu i-am vazut.
[Recviem pentru un baietel, de R.M. Rilke, in versiunea inedita a lui Dinu Pillat,
fotografii de Sally Mann]
