in bruges

We only just got off the fucking train! Could we reserve judgement on Bruges until we’ve seen the fucking place?

Do you think this is good? – Do I think what’s good? -  You know, going around in a boat, looking at stuff? -  Yes, I do. It’s called sight-seeing.

We shall strike a balance between culture and fun.

Purgatory’s kind of like the in-betweeny one. You weren’t really shit, but you weren’t all that great either. Like Tottenham.

He doesn’t like being called a midget. He prefers dwarf.

Been to the top of the tower? -  Yeah… yeah, it’s rubbish. - It is? The guide book says it’s a must see. - Well you lot ain’t going up there.

Maybe that’s what HEAVEN is, the entire rest of eternity spent in fucking Bruges.

intre timp, pe scurt

mi-am petrecut ultimele saptamani ale lui 2009 in aceeasi nota de lehamite si oboseala. am plecat la ai mei cu stick-ul plin de filme (nu orice, bergmani, mihalkovi, bunueli samd), nu am vazut nimic. carti nu am luat, am lasat acasa neterminata cafe au lait a lui barnes (atat de delicioasa incat am hotarat ca e mai bine sa aman putin finalul), recentele achizitii din barth nu m-au prins, am renuntat la ratacit in casa oglinzilor aproape de sfarsit, si himera nici nu am deschis-o inca. nu stiu cum in ultima vreme mi-au iesit in cale multe, multe volume de povestiri/nuvele, gen pe care nu-l agream prea mult. si acum nu ma mai satur: cortazar, cheever, carver, schlinck, greene, barnes. si am inceput anul cu cehov (dupa o incercare nereusita cu lotte la weimar, mann mai trebuie sa astepte pana voi avea rabdare pentru el). in ultima seara am adormit la ultimele pagini din drama la vanatoare, tot incercand sa-mi dau seama daca scena pe care am vizualizat-o clar, cu urbenin gasind-o pe olga muribunda in padure, e o amintire dintr-un film sau o proiectie personala mai veche a primei lecturi.

*

inapoi in bucuresti, in 2010, disperata ca nu am scapat de zloata asa-zisei ierni citadine. totusi dezghetul aproape primavaratic din ultimele zile si ceata superba de vineri m-au scapat de depresia post-concediu, devin se pare tot mai dependenta de meteorologie. si toata saptamana, filme. luni niste noutati, ca tot se faceau topuri pe 2009 pe toate blogurile si eu nu vazusem mai nimic. moon nu a reusit sa ma convinga decat vizual, oi fi eu depasita dar discutia despre umanitatea clonelor/masinilor nu m-a impresionat, doar singuratatea selenara, oarecum, iar the box chiar m-a dezamagit, final prost, ma asteptam la mai mult dupa donnie darko. marti, martyrs, bunicel, dar inca nu am gasit horror-ul care chiar sa ma sperie (cea mai “de groaza” experienta cinematografica ramane pentru mine funny games ). miercuri, the draughtsman’s contract, inteligent pana la a omori orice simtire, un blow-up de epoca, cumva. joi, saraband, ultimul film al maestrului, fara a fi o capodopera, reuseste ca de obicei sa ma lase fara cuvinte, iar aseara, revazut superbul delicatessen. o saptamana buna, pana la urma.

Cuvinte

Despre romanul lui Antunes, Ordinea naturala a lucrurilor, nu cred ca pot scrie mare lucru. Am inceput lectura greu, primele vreo 50 de pagini mi-au dat o senzatie amestecata, stilul mi se parea prea incarcat, mlastinos cumva (nu gasesc alt cuvant). Apoi a urmat capitularea, am terminat cartea cu senzatia cuiva care va ramane fara doza zilnica de drog. Nu pot scrie mare lucru – pentru ca Antunes inventeaza parca o limba noua, pe care o poti intelege, dar in care nu poti comunica. Iar cuvintele mele – cunoscute, obisnuite – sunt neputincioase in fata acestei carti.

*

Am continuat Bergman-ul cu En passion. Albastrul hipnotic al ochilor personajelor. Aceeasi impresie, ca Bergman reuseste cumva sa radiografieze/filmeze sufletul. Cadrele finale le-am intuit: cand Andreas a facut primii pasi, am stiut ca se va intoarce si va porni in directia opusa, si apoi iar si iar, pe un spatiu din ce in ce mai restrans, ca un detinut intr-o cusca din ce in ce mai stramta. In schimb, miscarea ulterioara  camerei pana la dizolvarea personajului in pelicula, si fraza finala “This time, his name was Andreas Winkelmann” – m-au lasat muta.

*

Acum cateva seri, pe drumul catre casa, trebuia sa strabat o mare parcare, intunecata, pustie. In stanga blocuri cenusii, in dreapta, doi cetateni se usurau pe zidul cimitirului, apoi le aud pasii in spate, acompaniati de maneaua de pe telefonul mobil. Fac rapid cateva scenarii de supravietuire in caz de, apoi, mutand plasa dintr-o mana in alta, ma linistesc: caram cateva kile bune de carti, transformabile, la o adica, in arme albe. Deja imi inchipuiam cum cartonata Conversatie a lui Llosa ar fi sarit la galceava, secondata de solidul Doctor Faustus; flancurile erau asigurate de cele 2 volume odiseice ale lui Joyce, pe cand Generalul lui Marquez ar fi coordonat miscarile de trupe; ca ultima solutie, strigatele Virginiei din Anii de Jurnal ar fi alertat tot cartierul… Razand pe infundate, am iesit linistita pe o alee luminata.