Despre romanul lui Antunes, Ordinea naturala a lucrurilor, nu cred ca pot scrie mare lucru. Am inceput lectura greu, primele vreo 50 de pagini mi-au dat o senzatie amestecata, stilul mi se parea prea incarcat, mlastinos cumva (nu gasesc alt cuvant). Apoi a urmat capitularea, am terminat cartea cu senzatia cuiva care va ramane fara doza zilnica de drog. Nu pot scrie mare lucru – pentru ca Antunes inventeaza parca o limba noua, pe care o poti intelege, dar in care nu poti comunica. Iar cuvintele mele – cunoscute, obisnuite – sunt neputincioase in fata acestei carti.
*
Am continuat Bergman-ul cu En passion. Albastrul hipnotic al ochilor personajelor. Aceeasi impresie, ca Bergman reuseste cumva sa radiografieze/filmeze sufletul. Cadrele finale le-am intuit: cand Andreas a facut primii pasi, am stiut ca se va intoarce si va porni in directia opusa, si apoi iar si iar, pe un spatiu din ce in ce mai restrans, ca un detinut intr-o cusca din ce in ce mai stramta. In schimb, miscarea ulterioara camerei pana la dizolvarea personajului in pelicula, si fraza finala “This time, his name was Andreas Winkelmann” – m-au lasat muta.
*
Acum cateva seri, pe drumul catre casa, trebuia sa strabat o mare parcare, intunecata, pustie. In stanga blocuri cenusii, in dreapta, doi cetateni se usurau pe zidul cimitirului, apoi le aud pasii in spate, acompaniati de maneaua de pe telefonul mobil. Fac rapid cateva scenarii de supravietuire in caz de, apoi, mutand plasa dintr-o mana in alta, ma linistesc: caram cateva kile bune de carti, transformabile, la o adica, in arme albe. Deja imi inchipuiam cum cartonata Conversatie a lui Llosa ar fi sarit la galceava, secondata de solidul Doctor Faustus; flancurile erau asigurate de cele 2 volume odiseice ale lui Joyce, pe cand Generalul lui Marquez ar fi coordonat miscarile de trupe; ca ultima solutie, strigatele Virginiei din Anii de Jurnal ar fi alertat tot cartierul… Razand pe infundate, am iesit linistita pe o alee luminata.
