Vazut Hana-bi, prima mea intalnire cu Takeshi Kitano. De la primele cadre, regasesc stilul filmului asiatic: violenta (la ea acasa, nu gratuita, ca parte inevitabila a vietii), personajele tacute (cuvintele devin inutile de la un punct incolo), tehnica cinematografica de exceptie (cadre minimaliste, rabdarea camerei pe lucrurile marunte/importante). Ce m-a intrigat a fost senzatia ca nu credeam realmente in povestea spusa, si filmul lasa destule ambiguitati in plot. Adica nu mi se parea relevant faptul ca sotia ar fi bolnava de leucemie (aflam asta din discutiile personajelor secundare, ea nu se comporta ca o persoana pe moarte), sau ca Nishi se simte vinovat de moartea/invaliditatea colegilor, sau ca se indatoreaze la Yakuza pentru a plati tratamentul etc. Nu ca nu luam in serios aceste intamplari, doar ca mi se pareau circumstantiale, cumva neesentiale in constructia filmului. De ce, pana la urma, sotia nu ar fi bolnava de tristete, de ce politistul nu si-ar ajuta semenii pur si simplu, de ce nu ar jefui o banca doar pentru a trai calatoria visata? Tot atatea alternative, la fel de speculative. Neimportante. Sentimentul de inevitabil, de destin asumat cumva cu seninatate, dar nu fara lupta. Figura imobila a lui Kitano, privind in camera, prin ochelarii de soare, razand brusc sau omorand. Gesturile celor doi soti, jocurile lor, respingerile si apropierile subtile – nu doar dragoste, ceva dincolo de. Singuratate, multa. Si mult absurd. Da, filmul m-a dus cu gandul la absurdul lui Camus – la Strainul, Meursault refuzand sa planga si omorand din prea mult soare.
Fotografia de mai sus e una din picturile ce apar in film (create chiar de Kitano) – picturi ce trec de la reprezentari animaliere-florale (alternarea flori/picturi a fost singura parte din film care mi s-a parut cumva fortata, neintegrata in ansamblu) la pointilism si apoi la aceasta: camera parcurge de aproape panza, formata din pictograme. Daca subtitrarea a fost buna, ar fi, pe alb, Zapada, pe galben, Lumina/Stea. Cea rosie, mare, este sigur Sinucidere. Nishi alege sinuciderea, Horibe supravietuirea prin arta. Daca ii rupi aripile zmeului/ingerului, va mai zbura?
Finalul este deschis, tot interpretabil (se pare ca unii aleg varianta uciderii politistilor, eu asteptam de minute bune sinuciderea), ca toate aceste cuvinte. In fond, cum spune Bob Davis pe sensesofcinema:
“the audience members may work to load into Kitano’s characters emotions from their own personal (and personally significant) storehouses of sentiments. Each movie becomes, then, one long Kuleshov experiment.”
