Pentru mine, Cries and Whispers a fost primul film color al lui Bergman, si eram oarecum curioasa (si speriata sa nu fiu dezamagita), pentru ca alb-negrul mi se parea ca se potriveste cu stilul regizorului, dand o nota de dramatism, o imagine epurata de nesemnificativ, de zgomotul uneori inutil al detaliului coloristic.
Primele cadre mi-au spulberat indoielile – acel rosu crimson de care vorbeam in insemnarea anterioara m-a cucerit imediat (e posibil sa te indragostesti de o culoare?). L-am asociat scurt in minte rosului oarecum similar al lui Greenaway din The cook The thief… – dar fara conotatia de violenta/sangvinitate de acolo. Mi s-a parut culoarea perfecta pentru a sublinia senzorialitatea, carnalitatea, sentimentul dezgolit pe chipurile femeilor lui Bergman. Ochii inrositi si buzele crapate de durere ale lui Agnes, parul si rochia decoltata ale Mariei, sangele si vinul rasturnat ale Karinei – si decorul somptuos/delicat al conacului – tot atatea nuante de rosu. Close-up-urile pe figurile celor patru protagoniste, urmarirea atenta a rictusului/zimbetului/spasmului de durere, atingerile repetate ale obrazului – tot atatea nuante ale sentimentului.
Vazusem cu doua zile in urma Tystnaden (The Silence) – si similitudinile mi s-au parut numeroase. Dualitatea celor doua surori, una cerebrala, cultivata, neimplinita erotic, incremenita in izolare emotionala, incapabila de comunicare, desi o doreste cu aviditate (Ester/Karin, aceeasi Ingrid Thulin), cealalta senzuala, egoista, aventuroasa, clamand comunicarea dar respingand-o cu violenta (Anna/Maria). Relatiile dintre surori, vag incestuoase, ura lor declarata. Personajul inocent (Johan/Agnes), victima a celorlalte, al caror joc de putere nu-l intelege, fiindu-i structural necunoscut. Agonia, sufocarea eroinelor. Personajul altruist, oferind, fara intrebari, ajutor si alinare, dupa pierderea unor fiinte dragi (batranul de la hotel/Anna).
Doar ca personajele par surprinse acum intr-un moment ulterior al existentei. Suferinta fizica se incheie prin moarte (momentul agoniei si al intoarcerii din moarte a lui Agnes, in visul Anei, mi se par unele din cele mai puternice momente cinematografice vazute de mine pana acum), neimplinirile au dus la ratare, conformism si rautate. Din punctul meu de vedere, episoadele de flash-back sunt parte rememorare – aventura Mariei a existat, ca si repulsia lui Agnes pentru sotul ei – parte fantezie/vis, aducand o rezolvare simbolica a situatiei de conflict conjugal. Partea rememorativa dedicata lui Agnes e singura care iese din interiorul conacului – rosu ca un teatru de lupta – aducand evadarea, impacarea sufleteasca, gratia.
Totul mi s-a parut perfect orchestrat – jocul actritelor, decorurile, dialogurile, muzica, tacerile. Categoric un film din my personal top 10. Dar ma opresc aici, cuvintele sunt neputincioase. Inchei cu titlul de final al filmului:
“Sa tystnar Viskningarna och ropen” (So the cries and whispers become silent).
