Tag Archives: saramago
Labirinturi
Am inceput sa citesc Anul mortii lui Ricardo Reis, statea de mult in bibioteca, o incepusem la momentul cumpararii, dar nu ma prinsese, nu reuseam sa intru in ritmul ei – si pe principiul sanatos ca nu trebuie sa te chinui cu o carte, am lasat-o pe raft sa-si astepte momentul lecturii. De fapt, ma gandeam, stilul lui Saramago s-a schimbat in ultimele carti, Toate numele si Eseu despre orbire nu ma incantasera atat de mult ca Memorialul sau Pluta de piatra (lumea lor devenise prea grava, prea ultimativa, ironia autorului nu mai reusea sa echilibreze gravitatea temei), sau poate varsta lecturii e pur si simplu alta.
Ei, de data asta m-a captivat, dar m-a intrigat faptul ca nu am avut dorinta de a devora cartea, de a citi pana la ore mici din noapte, cum mi se intampla de atatea ori. Pur si simplu inaintez usor, recitind frazele, lasand intervale intre lecturi, ca si cum as vrea sa aman finalul. Si mi-a venit ideea ca scrisul lui Saramago seamana cu un labirint, fraza ampla – cu intoarceri bruste, cu dialoguri incluse ca niste prim-planuri pe personaje, cu interventii ale autorului, cu adresari directe catre cititor – deschizand si inchizand tot atatea cai de receptare si sens, croindu-si incet drum catre intelegere. Si nu-mi trece bine ideea prin cap, ca dau in text peste cuvantul “labirint”, si apoi iar si iar. Intai orasul ca labirint, la descinderea lui Reis in Lisabona, si repetat apoi in peregrinarile lui:
“A plouat mult, întrebă pasagerul, E un potop, de două luni cerul se scutură de apă, răspunse şoferul, şi opri ştergătorul de parbriz. Treceau puţine automobile, rare tramvaie, cîte un pieton care cu circumspecţie îşi închidea umbrela, de-a lungul trotuarelor s-a adunat în băltoace apa din rigolele înfundate, erau deschise cîteva taverne lugubre, uşă lîngă uşă, lumini vîscoase încercuite de umbre, imaginea taciturnă a unui pahar de vin murdar pe o tejghea de zinc. Aceste faţade sînt zidul care ascunde oraşul, şi taxiul merge de-a lungul lor, fără grabă, de parcă ar căuta o breşă, o ferestruică, o uşă dosnică, intrarea în labirint.”
Apoi labirintul livresc (romanul pomenit este o carte imaginara a unui scriitor inventat de Borges):
“Puse cartea pe noptieră ca s-o termine de citit zilele următoare, dacă îi va arde de ea, titlul e The god of the labyrinth, autorul Herbert Quain, şi el un irlandez, dintr-o nesingulară coincidenţă, dar numele, în schimb, e foarte singular, căci fără o prea mare eroare de pronunţie ar putea fi citit, Quem, cine, observaţi, Quain, Quem, cine, scriitor care nu-i necunoscut doar pentru că cineva l-a găsit pe Highland Brigade, acum, dacă singurul exemplar era pe vapor, nu-l va mai cunoaşte nimeni, cu şi mai mult temei ne vom putea întreba, Quem, cine. Plictisul călătoriei şi sugestia titlului îl atrăseseră, un labirint cu un zeu, ce zeu o fi, ce labirint era, ce zeu labirintic, dar se dovedise a fi un simplu roman poliţist, o banală poveste de asasinat şi anchetă, criminalul, apoi victima, dacă dimpotrivă nu preexistă victima criminalului, şi în cele din urmă detectivul, toţi trei complici ai morţii, adevăr grăiesc vouă că cititorul de romane poliţiste este singurul şi realul supravieţuitor al poveştii pe care o citeşte, dacă nu cumva ca supravieţuitor unic şi real citeşte orice cititor orice poveste.”
Scena cu atingerea Lidiei continua, aparent fara legatura, cu o fraza despre labirinturi:
“Doriţi să cer alte felii de pîine, să încălzesc cafeaua, Nu e nevoie, asa e bine, apetitul nu era mare, între timp se ridicase şi, ca s-o liniştească, îi pusese mîna pe braţ, simţea satinul mînecii, căldura pielii, Lidia îşi plecă ochii, apoi făcu un pas într-o parte, dar mîna o însoţi, rămaseră aşa cîteva secunde, în sfirşit Ricardo Reis îi eliberă braţul, iar ea ridică tava, porţelanurile tremurau, părea că se produce un cutremur de pămînt cu epicentrul în camera două sute unu, mai exact spus în inima acestei cameriste, acum se îndepărtează, prea curînd nu se va linişti, va intra în oficiu şi va pune jos vesela, mîna i se va aşeza pe locul unde a stat cealaltă, un gest delicat ce pare imposibil din partea unei fiinţe cu o profesiune aşa de umilă, aşa ar gîndi cel ce s-ar lăsa condus de idei primite de-a gata şi de sentimente clasificate, cum e poate cazul lui Ricardo Reis care, în acest moment, îşi reproşează sever că a cedat unei slăbiciuni prosteşti, E incredibil ce-am făcut, o servitoare, dar, spre norocul lui, n-are de transportat o tavă cu veselă, atunci ar şti cum tremură şi mîinile unui oaspete. Aşa sînt labirinturile, au străzi, răscruci şi fundături, spun unii că modul cel mai sigur de a scăpa din ele este mereu să mergi şi să coteşti în aceeaşi direcţie, dar asta, aşa cum avem obligaţia să ştim, este contrar naturii umane.”
Si, la cateva pagini mai departe, pur si simplu:
“Şi înăuntrul trupului bezna este profundă, şi totuşi sîngele ajunge la inimă, creierul e orb şi poate să vadă, e surd şi aude, n-are mîini şi prinde, evident, omul e propriul său labirint.”
Si nu sunt nici la sfertul romanului.
Si, ca povestea sa continue, azi dau peste postarea lui Dragos C, unde spune ca “visul lui pamuk este ca la sfarsitul labirintului sau de cuvinte sa iesi o cu totul alta persoana decat cea care a intrat”… in fond cred ca acesta este visul oricarui scriitor, nu?
