Am citit Anii Virginiei Woolf cu senzatia ca desfasurarea epica, pe decenii intregi, a romanului, nu se pliaza pe stilul autoarei – si ca, desi o mica bijuterie, cartea ramane oarecum pe planul doi in ansamblul operei sale. Insa partea “istorica” – evolutia stiintei, automobilele in locul trasurilor, radioul si gramofonul, sufragetele, razboiul – mi s-a parut doar un pretext, un decor pentru plonjarea in constiinta personajelor, in tumultul senzatiilor/sentimentelor/ideilor. Intentia Virginiei se pare ca a fost initial chiar aceea de a surprinde miscarea istorica, moravurile vremii, structura initiala a The Pargiters alternand eseuri si capitole fictionale ca exemplificari. Romanul a fost apoi rescris, pe parcursul mai multor ani, fara partea eseistica, si extins pana la Present Day (1932).
[de fapt nu despre asta voiam sa vorbesc, sa compilez informatii, in stil de compunere scolara. ci despre londra ca stare de spirit, ploaia si ceata, noroaiele si norii peste anglia aceea de demult, necunoscuta, despre femeile virginiei, despre frumoasa eugénie dansand in dormitorul fetelor si murind in intervalul gol dintre capitole, despre eleanor plictisita de patetismul lui crosby dar plangand la parasirea casei familiei, despre maggie aranjand florile albastre langa cele albe si casatorindu-se tot intre capitole cu un francez, despre kitty fugind de la petrecerea glamuroasa, via tren si automobil, sa se intinda pe pamanul gol si sa opreasca timpul, despre sara - o, sally! - vorbind singura, ametita dupa o picatura de bautura, traind ametita in propria ei poezie, despre peggy transformandu-se din copila urmarind o cucuvea pe cerul noptii in femeia amara, prea lucida si cinica... despre vacarmul senzorial si incomunicabil al acelei ultime petreceri, incheiat de cuvintele de dincolo de limbaj ale celor doi copii - Etho passo tanno hai, Fai donk to tu do, Mai to, kai to, lai to see, Toh dom to tuh do.
si despre cum, dupa ce am inchis cartea, am citit paginile din jurnalul unei scriitoare care cuprind anii de rescriere chinuita a romanului, alti ani, alte fetete ale aceleiasi femei, penduland intre creatie si viata cotidiana, intre dante si ceaiuri si intalniri laburiste, intre migrene si exaltari, purtandu-se greu prin nopti si zile si ani si valuri...si despre cum apoi am deschis la ultima pagina, ca o veche placere vinovata, dar in acest caz altceva, cand stii ca la doar patru zile de la ultima insemnare, si am citit:]
“Nu, nu am de gand sa ma ocup de introspectie. Retin doar fraza lui Henry James: “Observa neincetat”. Sa observ apropierea batranetii. Sa observ lacomia. Sa observ propria mea deprimare. In acest mod totul poate deveni util, sau cel putin asa sper. Tin sa petrec acest timp cu folos. Voi cadea, dar voi tine steagul sus. Vad ca se apropie de introspectie, fara insa a fi intru totul identica. Sa zicem ca mi-as lua abonament la muzeu, ca as merge zilnic cu bicicleta si as citi carti de istorie. Sa zicem ca as alege o personalitate proeminenta din fiecare epoca despre care sa scriu. Este esential sa ai o ocupatie. Si acum, constat cu oarecare placere ca s-a facut ora sapte si ca trebuie sa pregatesc cina. Peste si carnati. Cred ca e adevarat ca, asternandu-i pe hartie, capeti o anumita stapanire asupra pestelui si carnatilor.”
